Cultivarea hameiului

 

Importanta

Hameiul din flora spontană a fost cunoscut şi utilizat din antichitate la prepararea unor băuturi (conurile) şi în alimentaţie (lăstarii tineri porniţi din butuc).
Primele culturi de hamei s-au iniţiat în centrul şi vestul Europei, în secolul al VII-lea, fiind ulterior atestate şi în unele scrieri. Pe măsura dezvoltării industriei berii suprafeţele cultivate cu hamei au crescut treptat, în special în zonele mai umede şi răcoroase din Europa, la „periferia” zonelor de cultivare a viţei-de-vie, unde aceasta dă rezultate mai slabe. În secolul XIV - XV, suprafeţe mai mari cultivate cu hamei sunt consemnate în Boemia, Bavaria şi Belgia, unde se dezvoltă şi o importantă industrie a berii. În secolul nostru, o dezvoltare marcantă a industriei berii şi o extindere a suprafeţelor cultivate cu hamei, în di­ferite ţări, s-a înregistrat după cel de-al doilea război mondial.
În România, utilizarea hameiului provenit din flora spontană apoi cel obţinut din cultură este menţionată în scrieri începând din secolul al XIV - lea în Transilvania, apoi în Moldova (secolul al XV-lea) şi în Muntenia, (secolul al XVI-lea). Documente scrise privind cultura hameiului la noi în ţară datează din secolul al XVI-lea (1570), deşi, probabil, primele culturi în sistem grădinăresc au fost înfiinţate în sec. XIV - XV în cele trei principate româneşti.
Utilizările în industria berii. Hameiul este cunoscut astăzi ca una din cele mai însemnate plante tehnice, prin faptul că inflorescenţele femele (conurile) reprezintă o materie primă indispensabilă în industria berii. Conurile imprimă însuşirile cunoscute ale acestei băuturi: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceste însuşiri sunt conferite, în principal, de lupulina produsă de conuri, care conţine substanţe amare (acizi amari şi răşini), uleiuri volatile şi taninuri (cantităţi mari de tanin se află şi în rahis) etc. Nici o altă substanţă chimică (naturală sau sintetică) nu a putut înlocui lupulina din conurile de hamei, pentru a realiza însuşirile fizico - chimice şi gustative ale berii.
În industria berii, hameiul se utilizează sub formă de conuri uscate     (150 -450 g/hl bere, iar pentru unele sortimente până la 1500 g/hl bere), pulbere fină presată sau nepresată, pulbere granulată, extract sau combinaţii ale acestora, în ultimul timp, dozarea se exprimă în grame acizi alfa/hl bere, revenind între 6,8 - 9,3 g acizi alfa/hl bere, pe plan mondial.
Producţia mondială, de bere şi în ţara noastră a înregistrat o creştere substanţială în ultimele decenii, după cum rezultă din datele prezentate în tabelul 9.1. (după Anuarul FAO şi Anuarul Statistic al României).
Datorită însuşirilor sale (conţinut scăzut în alcool, gust plăcut, valoare alimentară şi efectele sale diuretice şi oarecum sedative ale sistemului nervos), berea este şi va rămâne o băutură consumată de o mare parte a populaţiei globului, în cantităţi moderate.
Creşterea producţiei mondiale de bere, cât şi diversificarea sortimentelor şi a tehnologiilor de fabricare, pentru a satisface preferinţele şi exigenţele consumatorilor, a condus la creşterea cantităţii şi calităţii producţiei de conuri şi la diversificarea sortimentului de soiuri cultivate.
În scop medicinal se utilizează conurile de hamei (Lupuli strobuli). Uleiul volatil din conuri imprimă un efect calmant, sedativ al sistemului nervos. Substanţele amare dau conurilor însuşirile tonice, stomahice, stimulează secreţiile gastrice, mărind pofta de mâncare. Prezintă şi acţiune bacteriostatică asupra germenilor Gram - pozitivi. Ceaiul de conuri de hamei are proprietăţi anafrodisiace. Conurile de hamei se utilizează în compoziţia ceaiurilor sedative, hipotensive şi calmante ale sistemului nervos, în afecţiuni renale şi ca materie primă pentru obţinerea unui extract sedativ folosit în industria de medicamente.
Lupulina (lupulonul) poate produce unor persoane stări alergice (exeme sau dermatite).
Alte utilizări. Conurile de hamei se folosesc, într-o măsură mai mică, şi pentru aromatizarea pâinii. Lăstarii tineri porniţi din butuc primăvara pot fi utilizaţi în alimentaţia oamenilor sub formă supe sau salate.
După recoltarea conurilor, frunzele şi coardele de hamei tocate amestecate cu porumb constituie un furaj bogat în proteine (2,42%) şi amidon (9,82%), fiind recomandat în hrana vacilor, deoarece conduce la sporirea producţiei de lapte.
Hameiul este una din cele mai eficiente culturi agricole, plantaţiile bine conduse tehnologic asigurând beneficii însemnate la hectar.
Tabelul
Producţia de bere - mondială şi a României

Specificare	1960	1970	1980	1990	1997
Producţia mondială de bere (milioane de hi)	418	643	924	1140	1.275
Producţia de bere în România (milioane de hi)	1,62	4,25	9,90	10,53	7,65

Compoziţia chimică a conurilor

Conurile de hamei - la maturitatea tehnologică - conţin, în medie: 75 -80% apă, 20 - 25% substanţă uscată, din care (în % din total substanţă uscată), 10 - 20% compuşi azotaţi (albuminoide, polipeptide, aminoacizi), 20 - 25% substanţe extractive neazotate (hidraţi de carbon, dextrine, lignine, pectine),     8 -12% celuloză, 5 - 10% cenuşă, 2 - 8% tanin, 8 - 25% substanţe amare şi răşini, 0,2 - 2,5% ulei volatil.
Substanţele amare (acizi amari şi răşini), uleiul volatil şi taninul (conţinute în lupulină, iar taninul şi în celelalte componente ale conului) conferă berii; spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea, precum şi conservabilitatea ei.
Acizii amari (dau gustul şi spuma berii şi au efect conservant, antiseptic) au rolul cel mai important in industria berii. Ei se împart, după „puterea amară” (valoarea amară), în cinci grupe:
- acizi amari alfa (humulonul, cohumulonul, adhumulonul, prehumulonul şi posthumulonul), în proporţie de 4 - 15% din masa conului uscat, predominant (la conurile bine conservate) fiind humulonul (40 - 70%);
- acizi amari beta (lupulonul, colupulonul, adlupukmul, prelupulonul şi postlupulonul), în proporţie de 6 - 12% din masa conului uscat, predominant fiind colupulonul (50 - 60%);
- acizi gamma;
-  acizi delta;
- acizi epsilon.
Răşinile „dure” (gamma, delta şi epsilon) sunt în proporţie de 0,5 - 2% din masa conului uscat, sau chiar mai mult la conuri păstrate în condiţii necorespunzătoare. Conţinutul în „răşini moi”, fracţiunile alfa şi beta, la hameiul nealterat, este dependent de soi şi condiţiile de vegetaţie.
Pe baza cercetărilor lui WOLLMER s-a stabilit că valoarea amară a acizilor amari alfa este de nouă ori mai mare decât a acizilor amari beta. Astfel,
Valoarea amară = % acizi alfa +
Taninul. Are rol în limpezirea berii - prin precipitarea proteinelor - şi contribuie la imprimarea culorii ei. Se găseşte în proporţie de 2 - 8% din masa conului uscat (distribuit în toate componentele conului), fiind constituit din grupa antocianelor, cu gust specific astringent.
Uleiurile volatile. Dau „parfumul” caracteristic conurilor şi aroma berii. Sunt în proporţie de 0,2 - 2,5%, în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. O parte se pierd la păstrare îndelungată (mai ales în vrac) sau se polimerizează (în răşini şi produşi de oxidare). Dintre cei circa 200 compuşi ai uleiului volatil, o pondere mai mare au myrcenul, humuienul, alfa - şi betapinenul şi cariofilenul (reprezentând 80 - 95% din total). Uleiurile volatile se pierd (în proporţie de 75 - 96%) în timpul fierberii mustului şi al fermentării; de aceea, pentru menţinerea aromelor caracteristice, în brasaj, „hameierea" se face în mai multe etape.
În tabelul 9.2 se prezintă conţinutul în substanţe amare, în ulei volatil şi tanin a soiurilor cultivate în ţara noastră (analize efectuate la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca).

Tabelul
Conţinutul în substanţe amare, ulei volatil şi tanin la soiurile de hamei cultivate în România (% din substanţa uscată, valori medii la Cluj Napoca)

Soiul	Total substanţe amare	Acizi alfa	Acizi beta	Acizi gamma + delta + epsilon	Valoarea amară Wöllmer Kraus	Ulei volatil	Tanin
Aroma	17,4	7,1	9,5	0,8	8,2	2,3	3,1
Napoca	20,0	9,9	9,2	1,4	10,4	1,2	2,7
Transilvania	22,1	9,4	1 0,6	1,5	10,6	1,3	2,4
Huller Bitterer	18,7	7,0	11,0	0.8	8,2	0,7	3,3
Sighişorean	13,0	4,4	7,3	1,2	5,2	0,6	3,1
Brewers Gold	22,2	9,2	11.5	1,5	10,4	0,7	2,3
Northern Brewer	21,3	10,3	10,0	1,3	11,4	0,7	2,8
Record	25,0	11,1	11,2	2,5	12,3	0,9	3,0

 

Răspândire

Paralel cu dezvoltarea industriei berii, a creşterii producţiei şi consumului de bere, au crescut şi suprafeţele cultivate cu hamei, în tabelul 9.3. prezentăm dinamica suprafeţei cultivate cu hamei pe plan mondial, producţia de conuri şi consumul specific la fabricarea berii în ultimele decenii (Anuar F.A.O.). În anul 2001 suprafaţa cultivată cu hamei, pe glob, a fost de 67,5 mii ha, cu o producţie medie de 15,17 q/ha (,,Production yearbook”, 2001). Suprafeţe mai mari se cultivă în Germania (19,8 mii ha), SUA (14,5 mii ha), Cehia (6,0 mii ha), Anglia (1,4 mii ha), Rusia (1,8 mii ha), Polonia (1,9 mii ha), etc.
În România, după anul 1870, hameiul s-a extins în cultură în preajma primului război mondial la 400 - 500 ha, după care suprafaţa cultivată a scăzut treptat: între 1929 - 1934 s-a cultivat pe 16 - 107 ha, iar după al doilea război mondial doar pe 8 - 12 ha. Suprafeţele cultivate cu hamei au crescut după anul 1950, când s-a trecut la înfiinţarea de plantaţii moderne, între anii 1960 - 1990 suprafaţa cultivată cu hameii a crescut de aproape 5 ori, producţia de conuri de 12 ori, producţia de conuri la ha de 2,7 ori, iar cea de acizi alfa de 5,1 ori; (tab. 9.4). O creştere marcantă a producţiei medii Ia ha în ţara noastră s - a produs în anul 1977, când s-a depăşit nivelul de 10 q/ha.

Tabelul
Dinamica suprafeţei şi producţiei mondiale de hamei, a producţiei de conuri şi a consumului specific la fabricarea berii, (1960 - 1998)

 

Anul	Suprafaţa (mii ha)	Producţia totală de conuri (mii t)	Producţia la ha :
			Conuri (q/ha)	Acid alfa (kg/ha)
1960	63	81	12,5	67,7
1970	69	102	14,5	70,5
1980	85	118	13,6	81,6
1990	90	107	11,8	61,3
1998	76	109	14,3	70,0

Notă: consumul specific la fabricarea berii a fost de 118 - 195 g conuri/hl bere, respectiv 6,8 - 9,3 g acizi alfa/hl bere

Dinamica suprafeţelor şi a producţiilor cu hamei în România

Anul	Suprafeţe pe rod (ha)	Producţia totală de conuri (t)	Producţia la ha :		Conţinut mediu în acizi alfa (%)
			Conuri (q/ha)	Acid alfa (kg/ha)
1960	536	225,1	4,2	15,1	3
1970	367	234,1	2,7	12,8	4
1980	1400	1470,0	10,5	68,2	6,5
1990	2350	2650,0	11,2	77,7	6,4
1995	1727	1657,9	9,6	70,0	6,5

Notă: După anul 1995 suprafaţa cultivată  cu hamei în România a scăzut treptat, ajungând în anul 1999 la mai puţin de 500 ha. pe rod. Aceiaşi suprafaţă s-a păstrat şi în 2001.

România are zone cu condiţii pedoclimatice care permit extinderea, în continuare, a acestei culturi, îmbunătăţirea sortimentului de soiuri şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură la această plantă vor conduce la creşterea producţiei la ha şi a producţiei totale de conuri, în vederea asigurării necesarului intern pentru industria berii, tot mai ridicat în anii următori.

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Hameiul face parte din genul Humulus L., ordinul Urticales, familia Cannabaceae (Cannabinaceae), după sistematica botanică.
În prezent sunt acceptate trei specii de hamei: Humulus lupulus, L. (hameiul european; hameiul comun); Humulus japonicus Sieb et Juk (hameiul japonez); Humulus  scandens Lour et Merrill (hameiul agăţător).
Speciile genului Hmulus L. prezintă un număr diferit de cromozomi, ca rezultat al evoluţiei. Ele sunt heterocromozomice, sexul mascul prezentând o pereche de cromozomi diferiţi. Specia Humulus lupulus L. are 2n = 20 cromozomi (cuprinzând 2n = 18 autozomi + xx heterozomi, în cazul plantelor femele; respectiv 2n - 18 autozomi + xy heterozomi, în cazul plantelor mascule). Formele tetraploide de Humulus lupulus L. au 2n = 40 cromozomi. Specia Humulus japonicus Sieb et Juk are garnitura cromozomială (14 + xx) la plantele femele şi 2n - 17 (14 + xxx) la plantele mascule. Specia Humulus scandens Lour et Merrill are un număr diferit de cromozomi în celula somatică (VINGEHO, 1950, citat de V. RYBACEK şi colab., 1980).
Specia Humulus lupulus L, se clasifică, pe baza însuşirilor genetice, a caracterelor morfologice şi zonelor geografice de răspândire, în; ssp. europaeus Ryb (hameiul european), cu trei varietăţi (var. irenae minima Blatt., var. spontanea Ryb. şi var. culta Ryb); ssp. neomexicanus Nels et Cockerell (hameiul mexican) şi ssp. cordifolius Maxim (hameiul cu frunză cordiformă).
Origine. Hameiul cultivat (Humulus lupulus L. ssp. europaeus Ryb. var. culta Ryb.), plantă vivace, volubilă, unisexuat - dioică, alogamă, provine din hameiul spontan (var. spontanea Ryb.) (V. RYBACEK şi colab., 1980), prin luarea în cultură a acestuia. Între cele doua forme cultivată şi spontană - nu sunt mari deosebiri sub aspectul biologic şi al modului de înmulţire, ambele având şi
acelaşi număr de cromozomi (2n - 20), însă prin lucrări de ameliorare a hameiului cultivat s-au obţinut numeroase soiuri cu număr mai mare de conuri pe plantă, bractee mai numeroase în con şi rahis mai fin, conţinut mai ridicat în lupulină şi mai aromate decât formele spontane.
Cât priveşte locul de origine al hameiului cultivat, opiniile sunt împărţite. Astfel se menţionează ca centru de origine al hameiului zona muntoasă a litoralului Mării Mediterane (I. I. VAVILOV, 1935, citat de N. CEAPOIU Şl A, S. POTLOG, 1960), Eutopa şi Asia Centrală (P. M. JUKOVSKI, 1953), Eurasia (V. VELICAN, 1965), văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre (L. VENT şi colab., 1983 etc.), ultima opinie fiind mai larg acceptată astăzi. Din acest centru genic al speciei planta s-a răspândit mai ales în zonele din centrul şi vestul Europei (sec.  II - V e.n.), prin intermediul popoarelor migratoare, în special al slavilor, care-1 foloseau la aromatizarea băuturilor obţinute din orz.
Soiurile cultivate în România sunt prezentate în tabelul 9.5 („Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România”).
Tabelul
Soiurile de hamei cultivate în România

Soiul	Ţara de origine	Anul introducerii în cultură	Unitatea responsabilă de menţinerea purităţii biologice a şuiului	Anul reînscrierii (radierii)
Alfa	România	1989	Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca	-
Aroma	România	1984	Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca	-
Napoca	România	1984	Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca	-
Productiv	România	1989	Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca	-
Transilvania	România	1984	Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj - Napoca	-
Brewers Gold	Anglia	1989	-	-
Huller Bitterer	Germania	1977	-	1999
Northern Brewer	Anglia	1977	-	1999

Nota - S-au mai cultivat: soiul autohton Sighişorean şt soiul Record (Franţa). Pondere mai mare în cultură o au soiurile Brewers Gold, apoi Northern Brewer şi Huller Bitterer. Dintre soiurile create în România la (U.S.A.M.V. Cluj - Napoca) a început să se extindă în cultură soiul Aroma. Soiurile cultivate se încadrează în trei grupe în funcţie de culoarea lăstarilor care pornesc de pe butuc: cu lăstari violeţi (Northern Brewer, Napoca), cu lăstari verzi (Alfa, Aroma, Productiv, Transilvania, Record, Hüller Bitterer şi Brewers Gold) şi cu lăstari intermediari (Sighişorean). Pe plan mondial exista şi soiuri cu lăstari roşii (cultivate înainte şi la noi în tară).

Particularităţi biologice

Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (de 40 ani) fiind asigurată de partea subterană: rădăcini, butuc, stoloni (fig. 9.1). Organele aeriene sunt regenerate şi pier în fiecare an.
Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5-10 ramificaţii principale (cu grosimea la bază de circa 2 cm), din care se formează o reţea bogată de rădăcini, care pătrund în sol până la 2 - 4 m. Din partea subterană a coardelor se formează rădăcini adventive (de vară), care sunt răspândite în stratul superficial al solului.

Organele subterane ale hameiului

Butucul (tulpina) hameiului are 30 - 40 cm lungime şi 10 - 15 cm grosime; partea superioară (capul butucului) este de aspect globulos, neregulat, aflată la 10 - 15 cm sub nivelul soiului (adâncime menţinută prin tăierile la butuc).
Înmulţirea. Hameiul se poate înmulţi prin seminţe şi pe cale vegetativă (prin butaşi), înmulţirea prin sămânţă este utilizată în procesul de ameliorare pentru crearea de soiuri noi. Hameiul fiind plantă unisexuată, din sămânţă apar plante de ambele sexe (mascule şi femele) şi cu o descendenţă heterogenă.
Pentru cultură prezintă importanţă plantele femele, astfel că, la înfiinţarea plantaţiilor de hamei, se recurge la înmulţirea prin butaşi din soiuri recunoscute.
Germinaţia  seminţelor  de hamei are loc începând de la 5°C (optimul este la 20 - 25°C) şi se desfăşoară eşalonat şi lent, datorită unor inhibitori de natură anatomică şi chimică. Din sămânţă apare întâi rădăcina, la l - 2 zile frunzele cotiledonate şi la 4 - 5 zile frunzele adevărate, de tip cordat (fig. 9.2, după V. RYBACEK şi colab., 1980).

Primele faze de creştere şi dezvoltare a plantelor de hamei provenite din sămânţă: 1 - răsărirea; 2 - 4 - apariţia primei frunze adevărate;
5-9 înrădăcinarea şi formarea primelor patru perechi de frunze adevărate

Plantele provenite din sămânţă formează în primul an de vegetaţie o rădăcină de 1 - 1,5 m şi coarde de 2 - 4 m, iar din anul al doilea, dacă factorii de vegetaţie sunt favorabili, ajung la dezvoltarea celor provenite din butaşi.
Butaşii (partea subterană a coardelor) plantaţi pentru înmulţire emit primăvara (când temperatura este de 4 - 5°C), la partea lor bazală, rădăcini adventive, iar de la cei 2 - 3 ochi apar lăstari. In anul întâi de vegetaţie lăstarii (coardele) ajung la 4 - 5 m înălţime, când se folosesc butaşi neînrădăcinaţi, iar în cazul butaşilor înrădăcinaţi lăstarii ajung Ia 7 - 8 m înălţime.
Din anul al doilea de vegetaţie, în flecare primăvară, din mugurii dorminzi aflaţi pe butuc se formează lăstari ( fig. 9.3, după V. RYBACEK şi colab., 1980) în număr diferit, în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie (fertilizare, aprovizionarea solului cu apă etc.).
Lăstarii (coardele) care pornesc din butuc prin luna aprilie cresc foarte repede, atingând, în faza cea mai intensă de creştere, 30 - 40 cm zilnic. Când au înălţimea de 50 - 80 cm, coardele se dirijează pe suporţi (sârme, sfori), de care se fixează prin răsucire în sensul acelor de ceasornic şi cu ajutorul perilor agăţători (fig 9.4, după V. UNKE şi A. REBL, 1958) dispuşi pe muchiile coardelor (hexagonali în secţiune). Coardele sunt formate din mai multe internoduri de lungimi variabile, goale în interior, despărţite de noduri pline cu măduvă (fig. 9.5, DUPĂ V. RYBACEK şi colab., 1980). Porţiunea subterana a coardelor este mai groasă decât cea aeriană, cu internoduri scurte, lignificate.
Coardele principale emit doi lăstari la fiecare nod (de la subsuoara frunzelor) în ultima decadă a lunii mai şi începutul lunii iunie, de lungime variabilă (0,5 - 2 m), în funcţie de vigoarea soiului şi condiţiile de vegetaţie. Pe ramificaţiile laterale se formează inflorescenţele (conurile) la înălţimi diferite şi cu o abundenţă în funcţie de soi, care caracterizează habitusul plantelor de hamei conduse pe suporţi (fig. 9.6, V. RYBACEK şi colab., 1980).

Fazele pornirii în vegetaţie a lăstarilor de hamei: 1 - mugur;
2 - 3 - creşterea lăstarului înainte de răsărire; 4 - lăstar tânăr după răsărire

Segment de coardă de hamei

Structura anatomică a tulpinii de hamei: 1 - secţiune transversală;
 2 - secţiune longitudinală; a - măduvă; b - lemn; c - liber; d - ţesut sclerenchimatic; e -  scoarţă; f - epidermă; g - păr bifurcat

Frunzele se formează pe coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la fiecare nod, formate din peţiol şi limb, diferit lobat şi cu marginile dinţate (fig. 9.7, după V. LINKE şi A. REBL, 1958).
Inflorescenţele mascule şi femele (fig. 9.8, după V. RYBACEK şi colab., 1980) sunt dispuse pe plante diferite.
Inflorescenţele mascule sunt raceme dispuse axilar, cu lungimea până la 80 - 100 cm, cuprinzând numeroase flori cu un înveliş format din cinci formaţiuni sepaloide şi cinci stamine.

Habitusul plantei de hamei: 1 - obconic; 2 - cilindric;3 -  conic

Lǎstari şi tipuri de frunze de hamei

Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care devin conuri ovate având diferite forme şi mărimi în funcţie de soi. Conurile au 2 - 6 cm lungime şi l - 3 cm diametru şi se compun dintr-un peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele (fig. 9.9, după V. RYBACEK şi colab,, 1980). Rahisul poate avea ondulaţii rare sau dese şi poate fi de diferite grosimi, constituind un element important în aprecierea calităţii conurilor (sunt apreciate conurile cu rahis fin şi ondulaţii dense). Bracteele sunt de două tipuri (fig. 9.10, după L. VENT şi colab., 1963): exterioare (de acoperire), cu vârful ascuţit şi sărace în grăunciori de lupulină, având rol protector pentru flori; apoi cele interioare (în număr dublu faţă de cele exterioare), la baza cărora se găsesc, de regulă, câte două flori formate dintr-un înveliş (periant) în formă de scoică, un ovar unilocular, sesil şi stigmat bifidat.

Inflorescenţe şi flori mascule şi femele

În anumite condiţii de vegetaţie neprielnice, la anumite soiuri, bracteele externe se dezvoltă în frunze obişnuite. Un con cuprinde 20 - 50 flori şi are circa 10 - 25 bractee acoperitoare şi 20 - 50 bractee florale (interioare).
Inflorescenţele femele (conurile) încep să se formeze de la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie şi ajung la maturitatea tehnică în a doua parte a lunii august sau începutul lui septembrie, în funcţie de soi. Dezvoltarea completă a unui con se realizează în 10 - 24 de zile, după soi şi condiţiile de vegetaţie.

Componentele conului de hamei: 1 - con de hamei; 2 - bractee exterioară; 3 - bractee interioară; 4 - fruct; 5 - rahis

Schema bracteelor exterioare şi interioare

Fructul hameiului: 1,2 - fruct; 3 - secţiune;

Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de pe butuc si până la maturitatea tehnologică, este de 100 - 170 de zile, din care stadiul vegetativ este de 70 - 100 de zile, iar cel generativ de 40 - 70 de zile. în baza studiilor întreprinse la Cluj - Napoca, genotipurile de hamei se încadrează în cinci grupe de precocitate: timpurii (sub 120 de zile), semitimpurii (120 - 130 de zile), semitardive (131 - 140 de zile), tardive (141 - 150 de zile) şi foarte tardive (peste 150 de zile)(S. CERNEA, 1992 etc).
Fructul, care apare în urma polenizării şi fecundării florilor femele (fenomen nedorit în plantaţii) este nuculiform, ngos, globulos, cu diametrul de 2,5 - 3,5 mm, cu MMB de 3 - 4 g şi de culoare galben-cenuşie. Prezenţa fructelor în conuri determină deprecierea însuşirilor calitative pe acestora (fig, 9.11, după V. RYBACEK şi colab., (980).
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri glandulari) dispuse la baza bracteelor, mai ales pe fata externă aacestora şi pe învelişul florilor femele. Perii glandulari au la început forma unei cupe plate, care formează lupulină (fig. 9.12, după V LINKE şi A. REBL, 1958; V. VELICAN, 1965). Perii secretă lupulina, un produs fǎinos, de culoare galbenă-aurie (la maturitate), în firma de clopot dublu (sau disc), cu diametrul de 100 - 200 microni, având un miros plăcut, specific.
La recoltare, în funcţie de soi, numărul de coarde dirijate, masa totală a unei plante este de 5 - 15 kg, din care: 35 - 40% reprezintă masa
conurilor, 25 - 30% frunzele, 20 - 25% ramurile principale şi 10 - 15% ramurile
secundare. Din masa conurilor uscate bracteele reprezintă 67 - 75%, pedunculul 5 -6%, rahisul 6 - 7%, lupulina 8 - 25%.

 

Grăuncior de lupulină: a - începutul formării grăunciorului de lupulină; b şic- grăuncior de lupulină

 

Cerinţe fată de climă şi sol

Hameiul manifest o plasticitate ecologică destul de pronunţată, întâlnindu-se în flora spontană din toată zona temperată pe glob. Cu toate acestea, pentru cultivarea lui pretinde anumite condiţii de climă şi sol - factori care influenţează puternic producţia şi calitatea soiurilor.
Clima. Hameiul întâlneşte condiţii favorabile în Europa, îndeosebi între paralele 44 - 60° latitudine N şi până la altitudinea de circa 500 m; în America de Nord între paralele 37 - 50° latitudine N, iar în emisfera sudică între paralelele 30 - 40°. în cadrul acestor zone, producţii mari şi de bună calitate se obţin în microclimate umede şi răcoroase, cu temperatura medie anuală de 7,2 - 8,5°C şi media lunilor de vară 17 - 180 C; în zona viţei-de-vie, îndeosebi la periferia acestei zone.
Căldura. Suma temperaturilor active pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 2.000 - 3.000°C, în funcţie de soi. Primăvara, lăstarii pornesc în vegetaţie la 4 - 5°C iar în cursul vegetaţiei sunt potrivite temperaturile moderate (13 - 14°C, media lunii mai şi 16 - 17°C, media lunii iunie), chiar şi în perioada formării conurilor (circa 17 - 19°C), deoarece temperaturile prea ridicate reduc producţia de conuri şi calitatea acestora (scade conţinutul în substanţe amare).
Umiditatea, Faţă de apă, cerinţele hameiului sunt destul de ridicate. Cantitatea de precipitaţii şi repartiţia lor influenţează atât producţia de conuri, cât şi „valoarea amară”. Seceta şi temperatura ridicată reduc producţia, însă şi excesul de ploi însoţit de căldură favorizează atacul de mană, scăzând potenţialul de producţie al plantelor. Pentru hamei, în perioada aprilie - august sunt favorabile cantităţi de precipitaţii de 350 - 450 mm. Precipitaţii mai ridicate sunt necesare în perioada înfloritului - formarea conurilor (iunie - iulie).
Influenţa condiţiilor climatice asupra producţiei şi calităţii hameiului, într-un interval de patru ani în „zonele hameicole” Zatec (Cehia), Hallertau (Germania) şi Slovenia se prezintă în tabelul 9.6. Se constată că producţiile cele mai mari s-au obţinut în zona umedă şi răcoroasă, unde nu este absolut necesară irigarea.
Lumina are o influenţă importantă asupra producţiei şi calităţii conurilor de hamei. Sunt soiuri de hamei adaptate atât la condiţii de zi scurtă, cât şi la condiţii de zi lungă, în cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada vegetativă şi o durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi a formării conurilor.
Tabelul
Influenţa climei (temperatură şi precipitaţii) asupra producţiei şi calităţii hameiului în trei zone hameicole din Europa

 

Zona	Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie - august) (°C)	Suma precipitaţiilor (aprilie - august)		Producţia de conuri uscate
		mm	%	q /ha	%
Zatec (Cehia)	13,6	208	100	12,55	100
Hallertau (Germania)	13,4	394	189	19,00	151
Slovenia	16,3	562	270	14,00	111

 

Ceaţa favorizează răspândirea manei. Din acest considerent, se va evita înfiinţarea plantaţiilor de hamei pe văile cu ceaţă frecventă.
Vântul moderat contribuie la primenirea aerului din plantaţiile de hamei, însă vânturile puternice dac la căderea plantelor în fazele mai avansate de vegetaţie. Ca urmare, nu sunt potrivite pentru hamei zonele cu vânturi frecvente şi puternice (din zonele platourilor înalte etc.).
Grindina provoacă daune mari în plantaţiile de hamei atât în prima parte a vegetaţiei (prin ruperea vârfurilor coardelor şi a ramificaţiilor şi distrugerea sistemului foliar), cât şi în timpul formării conurilor. Se va evita amplasarea plantaţiilor de hamei în zone cu frecvente căderi de grindină.
Solul. Hameiul merge bine, pe soluri profunde, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu, cu pH-ul de 6,5 - 7,8. Pe soluri grele, impermeabile, reci, acide se obţin producţii mai mici şi de calitate inferioară, iar viaţa butucului se reduce mult (în special pe solurile nedrenate).

Zone de cultură

Actualele plantaţii de hainei din România au fost încadrate în trei zone de favorabilitate (fig. 9.13 şi tabelul 9.7) întocmite pe baza cercetărilor efectuate la Catedra de Fitotehnie a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj - Napoca.

 

 

 

 

 

 

Zonele de cultură a hameiului în România

Zona da favorabilitate	Clima					Alţi factori	Producţia şi calitatea (pe soluri favorabile şi condiţii agrotehnice bune)	Plantaţii de hamei incluse în zonǎ
	Temperatura (0C) medie			Precipitaţii (mm)
	Anuală	În perioada de vegetaţie aprilie- august	în lunile de varǎ	Media anualǎ	În perioada de vegetaţie
I	Sub 8,5	Sub 15,5	Sub 18,5	Circa 600	Peste 375	Insolaţie  moderată, frecvenţa ceţii şi grindinei este redusǎ	Mari şi bogate în substanţe amare	Saschiz, Criţ, Acǎţari, Cluj - Napoca
II	8,6-9	15,5-16	18,6-19	Circa 600	Sub 375	Ceaţa şi grindina au frecvenţă variabilă (micǎ - mijlocie)	Mari si mijlocii, bogate în substanţe amare	Sibiu, Sighişoara, Dumbrăveni
II	Peste 9	Peste 16	Peste 19	Favorabile	-	Ceaţa şi grindina au frecvenţa mică -mijlocie	Bune, cu conţinut mai scăzut în substanţe amare	Simeria (grindina 2,5 zile în perioada de vegetaţie, Aiud

Notă – Plantaţiile de  hamei sunt amplasate pe soluri aluviale, brune de pădure, cernoziomuri cu proprietăţi: fizico - chimice foarte variabile (textură de la nisipo-lutoasă la luto - arţiloasǎ, pH  = 6,5 - 7,8 etc.), diferite ca profunzime şi drenaj.

Zonele de culturǎ a hameiului în România

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A HAMEIULUI

Amplasarea şi rotaţia

Amplasarea. Deoarece condiţiile de vegetaţie influenţează puternic nivelul producţiei şi al calităţii, iar investiţiile pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mari, amplasarea culturilor de hamei .se va face în condiţii de climă şi sol favorabile acestei plante.
Producţii mari de conuri şi de calitate superioară se obţin numai în zone şi microzone cu climat mai umed şi răcoros, pe terenuri mecanizabile, ferite de vânturi puternice, de ceaţă şi grindină frecventă. Se preferă solurile profunde, cu textură lutoasă sau luto-argiloasă, bine aprovizionate în calciu (pH = 6,5 - 7,8), deoarece pe solurile grele sau acide se obţin producţii mici şi de calitate inferioară, iar viaţa butucului se reduce mult.
Rotaţia. Hameiul se cultivă în afara asolamentului, deoarece este o cultură cu mare perenitate. Cele mai bune premergătoare pentru hamei sunt leguminoasele perene sau anuale, care lasă terenul într-o stare fizico-chimică şi biologică bună. După hamei se pot cultiva diferite plante, mai potrivite fiind cele furajere perene (lucerna etc.).

  Amenajarea şi sistematizarea terenului

Amenajarea terenului. Aceasta constă în efectuarea tuturor lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (terasarea, nivelarea, drenarea, regularizarea eventualelor cursuri de apă etc.) înainte de construirea sistemului de susţinere (spalierilor).
Sistematizarea terenului. Delimitarea parcelelor şi a drumurilor de exploatare, alegerea locului pentru construcţii se fac ţinând cont de configuraţia terenului, în vederea unei cât mai bune exploatări sub raport tehnic şi economic, în funcţie de relieful terenului şi de pantă, suprafaţa unei parcele este cuprinsă între l - 10 ha (suprafaţa parcelelor este mai mare pe terenurile plane). Construcţiile (liniile tehnologice de cules, de uscare, climatizare şi depozitele de hamei) se amplasează în zona centrală din cadrul unei ferme de hamei, prevăzându-se spaţii adecvate pentru o bună funcţionalitate a instalaţiilor.

Sistemul de susţinere pe spalieri

Hameiul este o plantă volubilă (urcătoare), înaltă de până la 10 - 12 m, având nevoie de suporţi (prăjini sau spalieri). În plantaţiile moderne sistemul de susţinere îl constituie cel pe spalieri - suporţi durabili (20 - 50 de ani) în funcţie de natura stâlpilor de susţinere (lemn, beton sau metal). Construirea spalierilor se face după amenajarea şi sistematizarea terenului. Spalierul trebuie să fie o construcţie solidă, elastică, cu deschideri cât mai largi pentru mecanizarea lucrărilor. El trebuie st aibă o ancorare bună în soi, pentru a rezista sarcinilor foarte ridicate din ultima perioadă de vegetaţie (când nivelul de biomasă este maxim).

Schema spalierului a - secţiune transversală; b - secţiune orizontală

Spalierul se compune din: stâlpi de susţinere, ancore, reţeaua de sârme orizontale principale şi secundare, sârme portante şi sârme verticale sau de material textil.(fig. 9.14.)
Stâlpii de susţinere (din ţevi de oţel din beton sau lemn) au lungimea de 8,5 - 9 m, din care 0,5 m (la cei din lemn) până la 1,0 - 1,2 m (la cei din beton sau metal) sunt introduşi în sol; au diametrul de 12 - 14 cm (stâlpii metalici), până la 15 - 20 cm la bază şi 10 - 12 cm la vârf (cei de beton şi lemn). Stâlpii de metal şi cei din beton se fixează în fundaţie de beton, la distanţă de 12 - 15 m între rânduri şi 15 - 30 m pe rând. Stâlpii marginali se plantează înclinaţi (unghi de 60°) în afară.
Ancorele se confecţionează din sârmă sau cablu de oţel şi se fixează în sol prin plăci de beton.
Reţeaua de sârme principale (din fier beton cu diametrul de 8 mm sau cablu de oţel cu diametru de 11 mm) leagă stâlpii (în lung şi în lat), asigurând verticalitatea acestora şi soliditatea întregului sistem de susţinere.
Reţeaua de sârme orizontale, secundare (cu diametrul de 5 - 6 mm) se amplasează în lungul rândurilor de hamei. Pentru fiecare rând de hamei se întind două sârme secundare, la distanţa de 60 - 70 cm, de o parte şi de alta a rândului (pentru a putea conduce coardele de Ia butuc în formă de „V”). Sârmele orizontale secundare, la intersecţia cu sârmele orizontale principale, se leagă cu sârmă de 1,5 - 2 mm, pentru a mări stabilitatea sistemului de susţinere.
Sârmele verticale (de 1,2 - 1,5 mm diametru) sau firele de mase plastice sau de textile reprezintă suporţii pe care urcă plantele de hamei. Sârmele verticale se prind la capătul superior de sârmele orizontale cu un cârlig în formă de S din sârmă (de 4 mm), iar la capătul inferior se fixează de un ţăruş din sârmă (lung de 40 - 50 cm şi cu diametrul de 6 mm) sau se înfig în sol cu ajutorul unei tije metalice.
Întreţinere. Sistemul de susţinere se întreţine (tensionarea reţelei de sârme orizontale principale şi secundare, vopsirea stâlpilor de susţinere etc.) cu ajutorul platformei pentru lucrat la înălţime în culturile de hamei, folosită şi la întinderea sârmelor (sforilor) verticale.

Desfundarea, fertilizarea şi pregătirea terenului înainte de
plantare

Înainte de plantarea hameiului, după construirea spalierului, terenul din parcele se pregăteşte pentru a asigura condiţii optime pentru organele subterane ale plantelor.
Lucrările solului încep cu desfundarea, executată la adâncimea de 50 -80 cm, pentru afânarea solului bătătorit prin construcţia spalierului şi, asigurarea unui regim aero-hidric favorabil sistemului radicular. Arătura de desfundare se execută cu plugul de desfundat, se discuieşte cu discul în agregat cu grapa. După aşezarea terenului, se aplică îngrăşăminte (50 - 70 t/ha gunoi de grajd cu MIG - 5 şi 60 - 70 kg/ha fosfor, cu MA - 3,5), care se încorporează printr-o arătură de 25 -30 cm.
Pregătirea patului germinativ. Pe soiurile uşoare, 1/3 din doza de gunoi se încorporează sub arătura de desfundare. Ultimele lucrări ale solului înainte de plantare sunt nivelarea, combaterea buruienilor şi afânarea solului, printr-o lucrare cu discul în agregat cu grapa.

Producerea butaşilor

Hameiul se înmulţeşte, în mod obişnuit, prin butaşi proveniţi din partea subterană a coardelor, obţinuţi prin tăierile la butuc, prin drajoni sau prin lăstarii porniţi din butuc.
Rezultate mai bune se obţin prin folosirea pentru plantare a butaşilor înrădăcinaţi timp de un an în pepinieră (fig. 9.15, după L,. VENT şi colab., 1963). Prin utilizarea butaşilor înrădăcinaţi se asigură o prindere mai bună realizându-se plantaţii fără goluri şi o pornire mai viguroasă în vegetaţie a plantelor,   contribuind   la   intrarea   pe   rod   a plantaţiei încă din primul an de vegetaţie.
Butaşii înrădăcinaţi, destinaţi plantării, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aparţină soiurilor omologate sau autorizate, cu potenţial ridicat de productivitate şi calitate superioară; să provină din plantaţii - mamă de producţie, recunoscute, supuse an de an selecţiei (după caracterele morfologice şi starea fitosanitară); să aibă act de certificare care să ateste autenticitatea soiului, valoarea biologică şi starea fitosanitară conform legislaţiei în vigoare.

Butaşi de hamei: a - înrădăcinat; b - neînrădăcinat

Pentru înrădăcinare, butaşii se recoltează din plantaţiile - mamă în vârstă de minimum 2 ani, primăvara sau toamna, prin tăieri la butuc, obţinându-se 3,5 -10 mii butaşi la ha (în medie, 1 - 3 butaşi/butuc). Butaşii destinaţia înrădăcinării trebuie să aibă minimum 10 - 12 cm lungime, 1,0 cm grosime şi 2 - 3 internodii (4 - 6 ochi), să fie sănătoşi şi fără vătămări mecanice.
Înrădăcinarea butaşilor în câmp se poate face prin două procedee: în biloane şi în pungi de polietilenă (L. MUNTEAN şi colab., 1978 etc.), cu respectarea condiţiilor de amplasare a pepinierei (la minimum 200 m distanţă de plantaţiile de producţie). Terenul din pepinieră se ară din toamnă, se fertilizează cu 20 - 30 t/ha gunoi de grajd şi 40 - 50 kg/ha fosfor (încorporate cu arătura) sau cu N70-90; P80-90; K80 (fosforul şi potasiul aplicate toamna, iar azotul primăvara).
Înrădăcinarea în biloane In teren pregătit pentru plantare se execută biloane la distanţă de 1 m (înălţimea de circa 30 cm) cu ajutorul rariţei, lăsându-se la 6 - 8 rânduri un interval de 3 m lăţime, pentru a permite mecanizarea lucrărilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Butaşii se plantează pe biloane folosindu-se material obţinut din tăieri la butuc şi tratat contra bolilor cu Turdacupral, în concentraţie de 0,5%. Plantarea se face la distanţe de 10 - 15 cm şi la adâncimea de 8 - 10 cm a părţii superioare a butaşilor.
În cursul vegetaţiei terenul se menţine curat de buruieni prin praşile între rânduri şi se fac tratamente contra bolilor şi dăunătorilor cu aceleaşi produse ca şi la plantaţiile pe rod. Când plantele depăşesc l m înălţime se suprimă vârful de creştere.
Recoltarea butaşilor se face toamna la încetarea vegetaţiei, prin dislocarea rădăcinilor cu un plug special sau cu cazmaua, după care butaşii se clasează în funcţie de dezvoltarea sistemului radicular. La l ha se pot obţine 40 - 50 mii de butaşi înrădăcinaţi, buni pentru plantare.
Înrădăcinarea în pungi de polietilenă Prin această metodă, faţă de înrădăcinarea în biloane, se obţine un număr mai mare de butaşi (250 – 300 mii butaşi în pungi la ha), se elimină total sau parţial plivitul lăstarilor care apar din capul butucului pentru plantare şi se asigură o prindere foarte - bună a butaşilor la plantarea în câmp.

Pepinieră - înrădăcinarea butaşilor în biloane

 

Butaş de hamei înrădăcinat în pungă de polietilenă

 

Pentru înrădăcinare se folosesc pungi de polietilenă cu lungimea de 22 -25 cm şi diametrul de 10 - 12 cm, cu două orificii la bază pentru drenarea excesului de apă la udare şî pătrunderea rădăcinilor în sol. în pungi se pune turbă calcarizată, revenind pentru 100 de pungi 400 kg turbă, la care se adaugă 3 kg praf de var amestecat cu l kg azotat de amoniu, superfosfat şi sare potasică. Se poate folosi în locul turbei un amestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu, în proporţie de 2 : l : l.
Butaşii se aşează în pungi odată cu umplerea acestora cu amestecul pregătit, la adâncimea de 7 - 8 cm sub nivelul superior al conţinutului pungii. Pungile astfel pregătite se aşează în şanţuri adânci de 10 cm, în fâşii late de câte 10 pungi, cu distanţa între fâşii de circa l m şi cu intervale de 3 m lăţime după şase fâşii, pentru mecanizarea lucrărilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de întreţinere sunt similare cu cele efectuate în cazul înrădăcinării în biloane. Lăstarii se dirijează mai bine pe suporţi de sârmă cu diametrul de 6 - 8 cm şi l m înălţime de la suprafaţa solului, aşezaţi la distanţe de 25 - 30 cm între ei.
Recoltarea se face manual, luând fiecare pungă în parte şi detaşând rădăcinile pătrunse în sol.
Obţinerea butaşilor prin metoda culturilor „in vitro”. Metoda prezintă avantajul unei rate mai mari de multiplicare şi obţinere a unui material sănătos, liber de viroze şi alte boli. În scopul obţinerii de plantule în masă, cu o rată mai ridicată de multiplicare, s-a combinat metoda multiplicării prin culturi meristematice cu metoda multiplicării „in vitro” prin minibutaşi. O atenţie deosebită trebuie să se acorde în timpul aclimatizării, când plantulele sunt deosebit de sensibile la umiditatea atmosferei etc.

Plantarea

Plantarea hameiului se poate face toamna, între 15 octombrie - 15 noiembrie sau primăvara, între 15 martie - 15 aprilie. Plantările de toamnă, faţă de cele de primăvară, asigură o prindere mai bună, pornirea în vegetaţie mai devreme a lăstarilor şi dezvoltarea mai viguroasă a rădăcinilor încă din primul an. Prin plantările de toamnă se realizează în primul an o producţie de conuri de până la 0,8 - 1,0 t/ha, de 2 - 3 ori mai mare faţă de plantările de primăvară.
Distanţa de plantare este de 3 m între rânduri şi l m pe rând, asigurând o densitate de 3.333 plante (butuci) la ha, la toate soiurile, urmând ca dirijarea producţiei de conuri să se realizeze prin numărul de coarde la butuc.
Terenul se pichetează, marcând locul în care urmează să se efectueze gropile şi să se planteze butaşii. Gropile se execută cu burghiul acţionat de Ia priza de putere a tractorului (fig. 9.18), la adâncimea de 35 - 40 cm şi diametrul de 30 cm.
Înainte de plantare, în fiecare groapă se introduc 5 - 6 kg gunoi de grajd foarte bine fermentat, peste care se pun circa 5 cm pământ reavăn apoi cavitatea gropii rămase se tratează cu fungicide şi insecticide sistemice, cum sunt: Ridomil l g/butuc în 100 ml apă şi Phosdrin 24 CE 0,1% sau alte preparate eficace contra manei şi dăunătorilor subterani.
Plantarea butaşului se face astfel încât partea superioară a acestuia să se afle la 10 -12 cm sub nivelul solului şi rădăcinile răsfirate în spaţiul gropii (fig. 9.19). Peste rădăcini se pune pământ reavăn, se tasează, iar deasupra se mai adaugă circa 5 cm pământ; până la nivelul solului mai rămân circa 5 - 7 cm din adâncimea gropii, care se va acoperi la prima praşilă.

Executarea mecanică a gropilor pentru plantarea hameiului

Butaşii înrădăcinaţi în pungi de polietilenă se plantează în gropi astfel încât să aibă partea superioară- Ia 30 - 12 cm sub nivelul solului. Există maşini speciale pentru plantarea mecanizată a butaşilor de hamei, utilizate în Germania, Anglia, S.U.A., Cehia (fig. 9.20) şi în alte ţări.
Hameiul se poate planta şi în rigole efectuate cu mijloace mecanice la adâncimea de circa 40 cm, pe fundul cărora se pune gunoi, un strat de circa 5 cm pământ, apoi se pichetează şi se plantează.

Plantarea butaşilor de hamei

Plantarea mecanizată a butaşilor de hamei

Fertilizarea

Hameiul consumă în fiecare an cantităţi mari de elemente nutritive, datorită masei vegetative abundente realizată la unitatea de suprafaţă. Consumul specific de substanţe nutritive se prezintă în tabelul 9.8. Se constată că hameiul este o plantă mare consumatoare de azot, potasiu şi calciu.
Absorbţia elementelor nutritive de către hamei (tabelul 9.9.), este mai intensă în lunile iulie - august, când creşterea masei vegetale este mai ridicată şi are Ioc formarea conurilor, în iulie - august hameiul absoarbe circa 69% din cantitatea de azot, 96% din fosfor şi 80% din potasiu, în prima parte a vegetaţiei consumul este foarte scăzut, deoarece plantele folosesc în primul rând rezerva de substanţe nutritive acumulate în butuci în cursul anului precedent.
Tabelul

Consumul specific de substanţe nutritive la hamei

Specificare	Kg substanţă activă la 1000 kg conuri uscate
	N	P205	K2O	CaO	MgO
Limite (după diferiţi autori)	65 - 126	21-41	60-118	81-165	14-16
Consum mediu	95	31	88	123	15

 

 

Tabelul
Dinamica absorbţiei substanţelor nutritive de către hamei (în % din total)

Perioada	Substanţe nutritive absorbite ( % din total)
	N	P205	K2O
20 martie - 3 iulie	25,0	3,5	19,7
4 iulie - 6 august	40,4	66,3	45,5
7 august - 5 septembrie	29,0	30,2	34,8
5 septembrie - 15 octombrie	5,6	-	-
Total	100,0	100,0	100,0

Cantitatea şi ritmul absorbţiei elementelor nutritive, precum şi repartizarea acestora pe organe, diferă în funcţie de soi după cum rezultă din datele obţinute la Cluj - Napoca (tabelul 9.10.)- Soiul mai precoce Northern Brewer consumă o cantitate mai mare de azot de la apariţia lăstarilor la formarea inflorescenţei, în timp ce soiul tardiv Brewers Gold are consumul maxim de azot în intervalul de la apariţia inflorescenţei până la terminarea creşterii conurilor. Fosforul este consumat în cea mai mare parte, în etapa generativă, de la apariţia inflorescenţei şi până la maturitate. Potasiul, magneziul şi calciul urmează, în general ritmul de absorbţie al fosforului. S-a constatat un consum maxim al tuturor elementelor nutritive în faza generativă de dezvoltare a hameiului.
Tabelul
Consumul elementelor nutritive pe faze de vegetaţie la soiurile de hamei Northern Brewer şi Brewers Gold (an III de vegetaţie) (g/plantă)

Soiul	Elementul	Pornirea în vegetaţie	Apariţia lăstarilor laterali	Înflorirea	Formarea conurilor	Maturitatea fiziologică
Northern Brewer (semitimpuriu)	N	6,73	3,30	24,21	20,34	22,96
	P	0,82	0,91	2,70	2,39	4,94 ,
	K	1,88	2,40	18,33	15,11	20,91
	Mg	Urme	0,37	5,01	4,62	7,44
	Ca	0,58	0,57	4,64	4,65	1,78
Brewers Gold (tardiv)	N	3,44	5,99	9,02	26,14	26.75
	P	0.72	0,89	1,14	3,86	3,98
	K	1,80	4,24	7.73	20,98	22,81
	Mg	0,41	0,68	1,76	4,96	6,41
	Ca	0,54	1,27	1,71	6,08	10,75

Azotul. Este consumat în cantitate mare de către hamei, având un rol important în asigurarea unor producţii ridicate de conuri. Pe solurile sărace în humus, nefertilizate suficient cu azot, masa vegetativă a hameiului este redusă; aspectul vegetaţiei evidenţiază o uşoară carenţă în acest element. Excesul de azot este dăunător, deoarece prelungeşte vegetaţia, coardele cresc luxuriant şi ramifică mult, creşte sensibilitatea la boli, se formează conuri puţine, grosiere şi, în general, mai puţin aromate.
Fosforul. Este consumat în cantitate mai mică, însă influenţează mult nivelul producţiei şi calitatea, în doze optime determină formarea de conuri mai fine şi mai dense, cu număr mai mare de bractee şi un conţinut mai ridicat de lupulină. Carenţa în fosfor influenţează negativ creşterea plantelor, producţia de conuri şi calitatea acestora. Excesul de fosfor se pare că este mai puţin dăunător decât excesul de azot.
Potasiul. Consumat în cantitate mare de către hamei, influenţează atât producţia cât, mai ales, calitatea acesteia. Potasiul măreşte rezistenţa la secetă şi la boli a plantelor, precum şi calitatea conurilor (favorizează creşterea conţinutului în lupulină şi intensifică aroma), Pentru hamei se consideră că solul este bine aprovizionat în potasiu dacă conţine circa 40 mg K2O, la 100 g sol.
Calciul. Are rol important în creşterea rezistenţei la boli şi a calităţii conurilor. Carenţa în calciu (pe soluri acide etc.) influenţează negativ producţia şi calitatea acesteia. Calciu! influenţează şi indirect, vegetaţia, prin rolul pe care-1 are în îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului.
Fertilizarea hameiului se poate face cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi etc.) sau cu cele chimice, singure sau combinate cu cele organice
Gunoiul de grajd. Este bine valorificat de către hamei. Când se fertilizează numai c\i gunoi de grajd, el se aplică pe toată suprafaţa în doză de 40 -50 t/ha la doi ani şi se încorporează odată cu arătura de toamnă, sau câte 5 - 7 kg la butuc, odată cu lucrările de tăiere.
Gunoiul de grajd se poate administra şi la 3 - 4 ani, în doze de 30 - 40 t/ha, urmând ca în ceilalţi ani să se aplice, anual, cantităţi echilibrate de îngrăşăminte chimice.
Îngrăşămintele verzi. Se pot folosi în cultura hameiului pentru înlocuirea periodică a gunoiului de grajd. Dintre plantele cultivate în ţara noastră, mazărea, lupinul alb, bobul şi răpită au realizat o producţie ridicată de masă vegetală, asigurând o însemnată cantitate de substanţe fertilizante în sol şi, ca urmare, o producţie de hamei comparabilă cu cea realizată prin administrarea gunoiului de grajd în doză de 20 t/ha (L. MUNTEAN şi colab., 1989). Plantele folosite ca îngrăşământ verde trebuie să se însămânţeze în prima decadă a lunii iulie, în rânduri apropiate (12,5 - 20 cm), pe intervalul dintre rândurile de hamei, rămânând neînsămânţată o fâşie de 60 cm pe rând.
Odată cu încorporarea seminţei se efectuează şi c lucrare de bitonare pe rând, după care nu se mai fac lucrări la sol între rânduri şi pe rând până la încorporarea masei verzi. Răsărirea plantelor are ioc înainte de recoltarea hameiului, plantele continuându-şi vegetaţia până la sfârşitul lunii octombrie, deoarece mazărea, lupinul alb, bobul şi răpită nu sunt afectate de primele brune.

În timpul recoltării mecanizate a hameiului, plantele folosite ca îngrăşăminte verzi sunt parţial deteriorate, însă 80 - 90% din ele continuă vegetaţia, cultura refăcându-se în scurt timp şi valorificând eficient condiţiile de vegetaţie care urmează după recoltarea hameiului. Masa verde se încorporează în ultima decadă a lunii octombrie, printr-o arătură de 20 - 25 cm adâncime. De la însămânţare (1 - 10 iulie) până la încorporare (20 - 30 octombrie), în cele peste trei luni de vegetaţie plantele realizează producţii ridicate de fitomasă.
Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice se aplică, an de an, diferenţiat, în funcţie de soi, producţia planificată, consumul specific de NPK, fertilizarea cu îngrăşăminte organice, rezerva de elemente nutritive din sol, folosind, în acest scop, cartarea agrochimică, precum şi de condiţiile de umiditate (Al. SALONTAI şi L. MUNTEAN, 1990). Se stabilesc, astfel, dozele optime economice pentru azot, fosfor şi potasiu, după formulele:

• doza de N, kg/ha = Rp • Csp • Cin • CuN - Ng ;
• doza de P2O5, kg/ha = Rp • Csp • Cp • CuP - Pg;
• doza de K2O, kg/ha = Rp • Csp • Ck • CuK - Kg;

În formule, pentru fiecare element: Rp = recolta planificată şi Csp = consumul specific, se iau în calcul şi următorii coeficienţi de corecţie (rezultaţi din cartarea agrochimică a solului):
- Cin = corecţia în funcţie de indicele de azot (in), cu următoarele valori:

- Cp = corecţia în funcţie de conţinutul în fosfor al solului cu următoarele valori:

- Ck = corecţia în funcţie de conţinutul de  potasiu al  solului,  cu următoarele valori:

Coeficienţii de corecţie în funcţie de % de utilizare a elementelor
fertilizante din îngrăşăminte, CuN (pentru azot), CuP (pentru fosfor) şi CuK
(pentru potasiu), cu următoarele valori:
- din îngrăşăminte chimice: CuN = 1,3; CuP = 3; CuK = 1,3;
- din îngrăşăminte naturale: CuN = 3; CuP = 3; CuK = 2
- Corecţia în funcţie de doză şi anul aplicării gunoiului de grajd; Ng
(pentru azot), Pg (pentru fosfor) şi Kg (pentru potasiu), cu următoarele valori,
când gunoiul se aplică:

• direct: Ng = 1,5 kg/t; Pg = 0,5 kg/t; Kg = 1,5 kg/t;
• în anul precedent: Ng = 1,0 kg/t; Pg = 0,3 kg/t; Kg = 1,0 kg/t.
  Exemplu de calcul al dozelor de NPK pentru o producţie de 2 t/ha conuri

uscate, când luăm în calcul:

• Cs de N90P30K90;
• Cin = 1;Cp = 1; Ck = 0,8;
• CuN = 1,3; CuP = 3; CuK - 1,3;
• doza de gunoi de grajd de 35 t/ha, aplicată direct.
  Rezultă următoarele doze de NPK, în kg/ha substanţă activă:
• doza de N (kg/ha) = 2 • 90 • 1 • 1,3 - 52,5 = 181,5 kg/ha;
• doza de P205 (kg/ha) = 2 • 30 • 1 • 3 - 17,5 = 162,5 kg/ha ;
• doza de K2O (kg/ha) = 2 • 90 • 0,8 • 1,3 - 52,5 = 134,5 kg/ha.

În funcţie de nivelul precipitaţiilor din intervalul toamnă - iarnă, dozele calculate se corectează astfel: pentru fiecare 10 mm deficit de precipitaţii faţă de normal, dozele se scad cu 4 - 5 kg/ha N, 2 - 3 kg/ha P2O5 şi 4 - 5 kg/ha K2O; pentru fiecare 10 mm în plus (sau în condiţii de irigare), se adaugă aceste cantităţi la doza rezultată din calcul.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura de acoperire a butucului, iar cele cu azot se administrează în întregime primăvara, după tăieri, pe solurile mai grele, iar pe solurile mai uşoare 75% primăvara şi 25% înainte de înflorire.
Fertilizarea foliară. Se poate combina cu tratamentele fitosanitare. Se recomandă aplicarea fertilizanţilor foliari cu macro - şi microelemente în două faze: înainte de înflorire şi la începutul formării conurilor, utilizând fertilizanţii foliari F - 411 şi F - 231 în concentraţie de 0,3 - 0,5% sau alte produse similare.
Amendamentele cu calciu se aplică pe solurile acide la 4 - 5 ani o dată, în doza necesară pentru menţinerea reacţiei neutre a solului.

Share