Cultivarea tutunului
Soiurile
Tipurile de tutun din Romania :
a.)oriental(Djebel 123)
b.)oriental(Molovata 94)
Aceste 2 specii dau tutunul de cea mai buna calitate pe solurile nisipo-lutoase insorite din Oltenia,Dobrogea, si estul Moldovei.Din el se produc tigari fine si havane.
c.)Semioriental Ghimpati 55, Ghimbati 69,pe solurile
mijlocii din sudul Moldovei si sud-estul Munteniei ,tutunul este de buna calitate.
d.)Virginia Virginia 196, Virginia 207, pe solurile profunde , permeabile si cu fertilitate scazuta din sudul Olteniei si pe solurile aluviale de pe Mures , produc tutun de calitate superioara pentru tigari fine si pipa.
e.)Burley Burley 114, Burley 194, Tenessee 86,pe soluri lutoase,fertile in centrul si nord-vestul Transilvaniei, produc tutun de calitate medie pentru tigari.
f.)Mare Consum Banat 13, Banat 95, Baragan 132, pe solurile lutoase , fertile din nord-vestul Banatului, Crisana si Campia Baraganului, tutunul produs este destinat tigarilor comune, fiind de calitate inferioara.
IMPORTANTA
Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor de fumat şi prizat: ţigarete, tutun de pipă, ţigări de foi, tutun pentru prizat, tutun pentru mestecat etc.
Din frunzele bogate în nicotină se prepară praful de tutun şi apoi soluţia de tutun folosită ca insecticid, sau, se extrage acidul nicotinic (vitamina PP) utilizat în industria farmaceutică, pentru tratamentul unor afecţiuni, printre care şi pelagra. Tot din frunze se extrage acidul citric, care la "mahorcă'' se găseşte în proporţie mare (10 -15%).
Seminţele de tutun conţin 35 - 45% ulei semisicativ, care poate fi extras şi folosit în alimentaţia oamenilor sau în industria vopselelor.
Valorificând economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus (soluri nisipoase, erodate), tutunul asigură venituri deosebit de mari, ceea ce îi măreşte importanţa agrofitotehnică.
Deşi, în mod justificat, se desfăşoară o campanie împotriva fumatului, deoarece nicotină şi substanţele care rezultă în procesul arderii aduce mari prejudicii sănătăţii oamenilor, până în prezent nu s-au înregistrat scăderi semnificative ale numărului fumătorilor. Pentru a reduce din efectele negative ale fumatului asupra organismului uman, se încearcă obţinerea de soiuri de tutun şi ţigarete al căror efect asupra fumătorilor să fie redus la minimum sau anihilat complet.
COMPOZITIA CHIMICA
Aceasta determină calitatea produselor, fiind influenţată de însuşirile soiului, de factorii de mediu (climă şi sol), vârsta plantei, poziţia frunzei pe tulpină etc. şi poate fi îmbunătăţită pe diferite căi.
Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75 - 92% compuşi organici şi 8 - 25% compuşi minerali.
Compuşii organici sunt alcătuiţi din hidraţi de carbon solubili şi insolubili, compuşi azotaţi, acizi organici, răşini şi uleiuri eterice, iar cei minerali din compuşii calciului şi potasiului.
Hidraţii de carbon solubili reprezintă 2 - 27% din substanţele organice, în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie şi influenţează în mod deosebit însuşirile fumative ale tutunului. Un conţinut, ridicat în hidraţi de carbon solubili se găseşte în tipul de tutun Virginia (27%), mijlociu la tipul oriental (19 - 20%) şi redus la tipul de mare consum (2 - 3%). Prin arderea hidraţilor de carbon solubili se formează acizi organici, aldehide, fenoli şi alte substanţe care îmbunătăţesc aroma şi gustul tutunului. Celuloza (7 - 8%) are rol principal în întreţinerea arderii.
Substanţele organice cu azot oscilează între l - 6% din substanţa uscată; conţinut mai redus se înregistrează Ia soiurile cu frunze de culoare galbenă (1-2%), moderat fa cele cu frunze roşii (2 - 3%) şi conţinut ridicat la cele cu frunze de culoare închisă (peste 3).
Substanţele albuminoide, în cantitate mare, influenţează negativ calitatea tutunului; prin ardere, ele imprimă gust şi miros neplăcute. Tutunurile pentru ţigarete din tara noastră conţin 6 - 10% substanţe albuminoide, iar cele pentru ţigări de foi între 11 şi 17% albumine din substanţa uscată.
Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul între hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide, exprimat în valori procentuale din substanţa uscată, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este mai mare, cu atât calitatea tutunului este mai bună. La soiurile de calitate superioară coeficientul Smuk este de 1,8 - 3, pe când la cele de calitate inferioară se situează sub cifra 1.
Aminoacizii ocupă 0,25 - 0,58% din substanţa uscată şi au acţiune pozitivă asupra fumatului, îndeosebi la tutunul pentru ţigări de foi.
Nicotină (C10H14N2) este principalul alcaloid din frunzele de tutun, influenţând, în cea mai mare măsură, calitatea tutunului şi sănătatea organismului uman. Mahorcă (Nicotiana rustica) conţine 8 - 16% nicotină, în timp ce tutunul (N. tabacum) numai 0,3 - 5,0%, cu diferenţieri în funcţie de tipul de tutun: 0,3 -1,0% ia tipul oriental; l - 2% la tipul semioriental şi Virginia; 1,5 - 2,5% la tipul de mare consum şi 2,5 - 5% la tutunul pentru ţigări de foi. Conţinutul în nicotină este mai mare în condiţii de climă umedă, pe soluri mai grele şi mai reci, pe cele fertilizate abundent cu azot şi mai mic în condiţii de clima secetoasă şi pe soluri slab aprovizionate cu azot (N. ANIŢIA, 1975). Alături de nicotină se mai găseşte nornicotina şi anabasina.
Nicotină se găseşte în toate organele plantei, cu excepţia seminţelor mature, dar depăşeşte 66,5% în frunze. Conţinutul frunzelor în nicotină este influenţat de poziţia acestora pe tulpină. Locul de sintetizare a nicotinei în plantă este coletul şi nu rădăcina plantei (F. CRESCINI, 1969).
Acizii organici (malic, citric, oxalic etc.) provin din transformările amidonului şi zahărului, reprezentând 12 - 16%. Rolul acestora asupra calităţii tutunului nu este precizat pe deplin, dar se pare că au rol pozitiv asupra arderii.
Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire de foarte mare importanţă pentru calitatea frunzelor. Cantitatea de răşini oscilează între 2 şi 16% (3 - 8% la soiurile româneşti), iar cantitatea de uleiuri eterice este de 0,047% la tipul de mare consum şi 1,2% la tipul oriental (N. ANIŢIA, 1974). Substanţele aromate din frunze se pun în evidenţă prin tratamente tehnologice aplicate frunzelor de tutun după recoltare (dospire, uscare, fermentare).
Substanţele minerale oscilează între 8,5% şi 23,0% (TRIFU, 1953) şi sunt alcătuite din circa 35% CaO şi 30% K2O şi alte elemente. La un conţinut mediu de 17% substanţe minerale din substanţa uscată a frunzei, potasiul reprezintă 5%, calciul 6%, iar magneziul - 1,5% (CRESCINI, 1969). Conţinutul frunzei în substanţe minerale este influenţat de conţinutul acestor substanţe în me¬diul nutritiv, cu implicaţii la stabilirea fertilizării.
Potasiul are influenţă pozitivă asupra arderii, urmat de calciu; clorurile şi sulfaţii influenţează negativ arderea.
Compoziţia chimică prezentată se referă la frunzele recoltate la ma¬turitatea tehnică a tutunului (stadiu în care se recoltează
RECOLTAREA
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată, înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de Ia bază şi a celor din vârful plantei.
La soiurile de tutun cultivate în tara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze . Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de la bază numai 10%
Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele, se rup cu uşurinţă de pe tulpină.
Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică
Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă rouă de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură recoltare se deprind de pe plantă 2-7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două frunze, în timp ce Ia soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de Ia baza plantei; în etapa a doua cele de Ia mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etiI-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după 3-5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1350 -2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA.1977). Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia, Burley, de mare consum).
INSIRATUL, FERMENTAREA SI USCREA FRUNZELOR
După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă în fabricile care le prelucrează.
Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau sfori prin nervurile lor (fig. 8.4). Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad de maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc.
După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar cele atacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârmǎ, manual, se face cu ajutorul unui ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul unei maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.
Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe cărucioare sau pe alţi suporţi.
Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa l cm între nervuri pentru aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.
Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde) şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol.
Prin conducerea raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunul recoltat din câmp.
Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii lor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.
Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatea relativă a aerului între 75 şi 85%.
La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să se elimine 30 - 45% din aceasta apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.
Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de gradul de maturitate, temperatură şi umiditate.
În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele, de respiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice complexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează substanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea tutunului. Nicotină nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea frunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora.
La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la soiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin 40 - 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru ţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână galbenă-deschisă.
Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea rapidă a apei, i se determină o culoare specifică.
Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu un mediu optim de căldură şi umiditate sau în "năsadă" (frunzele se aşează cu cotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în camere speciale.
Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot gherghefurile la soare 2-3 ore pe zi.
Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea treptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.
Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a tutunului, proces care urmează după uscare.
Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei, prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii artificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de foi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai lungă (4-6 săptămâni).
Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.
În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata uscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind temperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării.
Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în magazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare închisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip Virginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor si caracteristici calitative deosebite.
Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării şi reducerea duratei uscării.
Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi de carbon solubili.
Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi fixarea culorii.
În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 - 18% din substanţa organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte procentul de substanţe minerale.
Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).
Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor, însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi.
Modificările culorii se datorează, procesului de degradare a pigmentului verde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila. Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare.
Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3-5 şiruri (evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se verifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.
Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri confecţionate din scânduri, dispuse la 15 - 20 cm de pardoseala magaziei. Pe aceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie îndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 - 100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.
Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea tutunului, alesul şi "păpuşitul".
Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în mănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb, de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se "păpuşi". Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi cele de mare consum.
Frunzele se pot aşeza "în stos", când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar nu se leagă Ia bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12 frunze, iar ia cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.
Aşezarea frunzelor "în fascicule" constă în formarea de pachete a 8 - 10 frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă la bază cu o frunză de tutun.
Aşezarea frunzelor "în tonga" (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.
Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime, formează "nǎsada".
La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în "păstaie".
Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc în depozitele şi fabricile de fermentare.
Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros neplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva, nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.
Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea tutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială.
Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se încălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi,, în butoaie sau lăzi, pe mese şi pe stelaje.
Fermentarea industrială (sau extrasezonală este metoda cea mai bună, întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit cerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din camere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având umiditatea de păstrare.
După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în produse de fumat.
Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 -1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 - 3.000 kg/ha frunze uscate.
PASTRAREA RECOLTEI
Pastrarea tutunului uscat pana la predare, se face in incaperi lipsite de igrasie si umiditate, cu posibilitati de aerisire. Sisurile uscate se scot de pe gherghefuri sau din solarii, se indoaie in patru si se lasa 3-5 la un loc in asa numitele evenghiuri ( legaturi ). Sirurile astfel legate se reaseaza suspendate in magaziile sau incaperile destinate pastrarii. In timpul pastrarii sunt necesare controale repetate, pentru a se putea preveni orice mucegaire a foilor. De altfel, odata cu asezarea in depozite, sirurile se verifica observandu-se ca frunzele in special nervura mediana sa fie bine uscate.
Predarea recoltei: Pentru predare, foile de tutun se sorteaza dupa aspectul exterior, pe calitati tinandu-se seama la sortare de culoare, tesut, etaj, de sortarea sanatatii, de gradul de deteriorare a fibrelor, etc.. Pentru a nu se sfarama foile in timpul alegerii, tutunul se "umezeste" prin deschiderea usilor magaziilor sau pe timp uscat, prin tinerea lui in subsoluri.
Foile alese pe calitati se aseaza apoi in stos, procedeu simplu si economic de asezare a tutunului pe clase. Acest procedeu consta in suprapunerea foilor una peste alta, in acelasi sens, dupa ce au fost sortate si netezite. Se mai practica asezarea foilor in papusi ( 15- 25 foi ) sau in fascicule ( 8- 10 foi ).
Tutunul in stos cu o zi inainte de livrare, se ambaleaza in teancuri legate in panza, sau baloturi incadrate in sipci de lemn si se preda industriei, care supune foile mai departe procesului de fermentatie.
BIBLIOGRAFIE:
1 Gh. Balteanu, V. Barnaure – Fitotehnie – Editira Ceres 1979
2. I. V. Iancuschin - Fitotehnia – (cultura plantelor agricole)
- Editura de Stat 1951
3. Stoica Valer - Tehnologia produselor din tutun
- Editura Tehnica 1954
4. Maria Popescu, Traian Popa - Fitotehnie –manual pentru liceele agroindustriale
- Editura Ceres 1988 (Bucuresti)
5.GH. BUCUR,Cultivarea tutunului,Chisinau,2001
6.Marcela Stefan,Ingineria ecosistemelor agricole, edit.ASE
Share